Ayer el superpresidente Traian Basescu se dio una vuelta por la reunion del Consejo de Ministros y dio un mitin electoral ante las camaras preparandose ya para las cercanas elecciones presidenciales de otoño. Ante algunos ministros atonitos (los del PSD, porque los del PDL simplemente se ponen firmes ante el jefe supremo) Basescu dio un discurso catastrofista sobre la situacion economica a la que se enfrentara Rumania en los proximos meses.
El motivo es que el pais ha entrado en "recesion", ya que durante dos trimestres consecutivos la economia ha decrecido. Segun Basescu, se corre el riesgo de que el Estado no pueda pagar los salarios a partir del octubre proximo, y regaño a los ministros ante las criticas de muchos de estos por su escaso presupuesto disponible para actuar. Estamos, dijo, ante un gran derrapaje politico y social.
Lo curioso es que esto no lo dijo antes de las elecciones europeas de la semana anterior, a pesar de que Rumania ya estaba en recesion. Quizas entonces se lo penso dos veces porque en el fondo la responsabilidad mayor de la situacion (y de los ajustes extras que va a tener que sufrir la poblacion por motivo de la deuda adquirida con el FMI a instancias del propio Basescu) es suya.
En conversaciones con amigos rumanos casi todos parecen coincidir en que la alarma de Basescu no es justificada, no porque la situacion del pais no sea lamentable, sino porque hace muchos años que lo es y todo el mundo se ha acostumbrado (sobre todo los politicos profesionales que no viven en el mundo real, en el dia a dia de un rumano de a pie de calle).
Desde mi punto de vista, Rumania lleva ya casi 20 años (en diciembre de este año se cumpliran las dos decenas) de crisis social y economica, tras la destruccion del tejido productivo del pais, el saqueo de los bienes publicos y la instalacion de una economia del saqueo, cuyo vertice y ejemplo son los politicos contrarrevolucionarios y cuya actitud acabo contagiando a la sociedad en general.
El problema del pais es su poca independencia economica y politica, es decir, el colonialismo al que fue sometido por los paises occidentales tras el golpe de Estado del 89, convertida en obligado comprador de las mercancias producidas por multinacionales capitalistas (para eso se destruyo la produccion interior), y atada por las deudas con las que el FMI y el Banco Mundial (principalmente, aunque no solo) controlaron cualquier posible intento de sacar los pies del tiesto de todos los paises del este (igual que lo hizo en otros paises neocoloniales de Asia, America o Africa).
Cualquier occidental que se de un paseo por Rumania (y supongo que por cualquier otro pais del este de Europa), si no vienen como habitualmente para saquear el pais en nombre de empresas multinacionales ansiosas de mas beneficios, se dara cuenta de la pobre situacion de estos paises, de los aberrantes salarios bajos, del lamentable estado de sus calles y sus edificios, de la indolencia social a la que ha sido llevada la poblacion, y de la dependencia alimentaria y productiva. En definitiva, de que la crisis es una situacion estructural en Rumania, y no solo una coyuntura economica circunstancial, como pretende hacernos creer Basescu (aunque la circunstancias la agraven un poco).Y el superpresidente, Traian Basescu, tiene tanta responsabilidad como tantos otros que se han instalado en la cultura del enriquecimiento rapido y del desprecio de lo colectivo y consideran los cargos politicos como una plataforma para desarrollarla. Es cierto que en España los politicos tampoco son un ejemplo de democracia y servicio a sus representados, pero quizas España aprovecho su momento hace mas de 30 años (y sobre todo cuando entro en la U.E.) y Rumania sigue en caida libre desde hace 20.
Ayer Basescu anuncio que el apocalipsis llega en 2009, como titula algun diario hoy su cronica (como si hubiera venido solo, como llovido del cielo, sin responsabilidad alguna de los gestores politicos). Lo que no dijo es que en algunos paises como Rumania el apocalipsis con el que nos asusta Traian desde hace años es algo cotidiano.
---------------------------------------------------------------------------------
Ieri, superpreşedintele Traian Băsescu a dat o raită pe la reuniunea Guvernului şi a ţinut un miting electoral în faţa camerelor, pregătindu-se pentru apropiatele alegeri prezidenţiale din toamnă. În faţa câtorva miniştri perplecşi (cei din PSD, deoarece cei din PDL stau, pur şi simplu, drepţi în faţa comandantului suprem), Băsescu a ţinut un discurs catastrofic despre situaţia economică cu care se va confrunta România în lunile următoare.
Motivul este acela că ţara a intrat în „recesiune”, din moment ce, timp de două trimestre consecutive, economia a scăzut. Conform lui Băsescu, există riscul ca Statul să nu poată plăti salariile începând din luna octombrie şi i-a certat pe miniştri, în faţa criticilor aduse de aceştia pentru bugetul mic avut la dispoziţie pentru a acţiona. Suntem, a spus, în faţa unui mare derapaj politic şi social.
Curios este că nu a spus aceste lucruri înainte de alegerile europarlamentare de săptămâna trecută, în ciuda faptului că România era deja în recesiune. Probabil că atunci s-a gândit de două ori deoarece, în fond, responsabilitatea majoră a situaţiei (şi a ajustărilor ulterioare pe care le va suferi populaţia din cauza datoriei faţă de FMI la propunerea lui Băsescu) este a sa.
În conversaţiile cu prietenii români toţi par să fie de acord cu faptul că alarma lui Băsescu nu este justificată, nu pentru că situaţia ţării nu ar fi lamentabilă, ci pentru că această situaţie durează de multă vreme şi toată lumea s-a obişnuit (mai ales politicienii preofesionişti care nu trăiesc în lumea reală, a românului de rând).
Din punctul meu de vedere, România e de 20 de ani (în decembrie al acestui an se împlinesc două decenii) în criză economică şi socială, după distrugerea reţelei productive a ţării, jaful bunurilor publice şi instalarea unei economii a furtului, al cărei exemplu sunt politicienii contrarevoluţionari a căror atitudine a contaminat societatea în general.
Problema ţării constă în puţina independenţă economică şi politică, adică, în colonialismul la care af ost supusă de către ţările occidentale după lovitura de Stat din 1989, convertită în cumpărător obligatoriu al mărfurilor produse de către multinaţionalele capitaliste (din acest motiv s-a distrus producţia internă) şi legată de datoriile cu care FMI şi Banca Mondială (în principal, deşi nu doar ele) controlează orice posibilă intenţie a ţărilor din Est de a-şi scoate picioarele din ghivece (la fel cum au făcut în alte ţări neocolonialiste din Asia, America sau Africa).
Orice occidental care se plimbă prin România (şi presupun că prin oricare altă ţară din Estul Europei), dacă nu vine, cum se întâmplă de obicei, pentru a jefui ţara în numele multinaţionalelor dornice de mai multe beneficii, îşi va da seama de situaţia precară a acestor ţări, de salariile aberant de mici, de starea lamentabilă a străzilor şi a clădirilor, de gradul de indolenţă socială la care a fost adusă populaţia şi de dependenţa alimentară şi productivă.
În definitiv, de faptul că, în România, criza este structurală şi nu doar o conjunctură economică de circumstanţă, cum vrea Băsescu să credem (deşi circumstanţa puţin criza).
Iar superpreşedintele Traian Băsescuare are tot atâta responsabilitate câtă au avut şi mulţi alţii care s-au instalat în cultura îmbogăţirii rapide şi a dispreţului faţă de colectiv. Consideră funcţiie politice drept o platformă pentru a dezvolta această cultură. Desigur că nici în Spania politicienii nu sunt un exemplu de democraţie şi de indivizi în serviciul celor pe care îi reprezintă, dar poate că Spania a ştiut să profite de momentul său acum mai bine de 30 de ani (şi mai ales când a intrat în Uniunea Europeană), în timp ce România e în cădere liberă de 20 de ani.
Ieri, Băsescu a anunţat că apocalipsa va veni în 2009, aşa cum îşi intitula un ziar azi cronica (ca şi cum ar fi venit singră, picată din cer, fără vreo responsabilitate din partea gestionarilor politici). Ceea ce nu spune este că, în unele ţări precum România, apocalipsa cu care ne sperie Traian Băsescu este de mulţi ani ceva cotidian.
Motivul este acela că ţara a intrat în „recesiune”, din moment ce, timp de două trimestre consecutive, economia a scăzut. Conform lui Băsescu, există riscul ca Statul să nu poată plăti salariile începând din luna octombrie şi i-a certat pe miniştri, în faţa criticilor aduse de aceştia pentru bugetul mic avut la dispoziţie pentru a acţiona. Suntem, a spus, în faţa unui mare derapaj politic şi social.
Curios este că nu a spus aceste lucruri înainte de alegerile europarlamentare de săptămâna trecută, în ciuda faptului că România era deja în recesiune. Probabil că atunci s-a gândit de două ori deoarece, în fond, responsabilitatea majoră a situaţiei (şi a ajustărilor ulterioare pe care le va suferi populaţia din cauza datoriei faţă de FMI la propunerea lui Băsescu) este a sa.
În conversaţiile cu prietenii români toţi par să fie de acord cu faptul că alarma lui Băsescu nu este justificată, nu pentru că situaţia ţării nu ar fi lamentabilă, ci pentru că această situaţie durează de multă vreme şi toată lumea s-a obişnuit (mai ales politicienii preofesionişti care nu trăiesc în lumea reală, a românului de rând).
Din punctul meu de vedere, România e de 20 de ani (în decembrie al acestui an se împlinesc două decenii) în criză economică şi socială, după distrugerea reţelei productive a ţării, jaful bunurilor publice şi instalarea unei economii a furtului, al cărei exemplu sunt politicienii contrarevoluţionari a căror atitudine a contaminat societatea în general.
Problema ţării constă în puţina independenţă economică şi politică, adică, în colonialismul la care af ost supusă de către ţările occidentale după lovitura de Stat din 1989, convertită în cumpărător obligatoriu al mărfurilor produse de către multinaţionalele capitaliste (din acest motiv s-a distrus producţia internă) şi legată de datoriile cu care FMI şi Banca Mondială (în principal, deşi nu doar ele) controlează orice posibilă intenţie a ţărilor din Est de a-şi scoate picioarele din ghivece (la fel cum au făcut în alte ţări neocolonialiste din Asia, America sau Africa).
Orice occidental care se plimbă prin România (şi presupun că prin oricare altă ţară din Estul Europei), dacă nu vine, cum se întâmplă de obicei, pentru a jefui ţara în numele multinaţionalelor dornice de mai multe beneficii, îşi va da seama de situaţia precară a acestor ţări, de salariile aberant de mici, de starea lamentabilă a străzilor şi a clădirilor, de gradul de indolenţă socială la care a fost adusă populaţia şi de dependenţa alimentară şi productivă.
În definitiv, de faptul că, în România, criza este structurală şi nu doar o conjunctură economică de circumstanţă, cum vrea Băsescu să credem (deşi circumstanţa puţin criza).
Iar superpreşedintele Traian Băsescuare are tot atâta responsabilitate câtă au avut şi mulţi alţii care s-au instalat în cultura îmbogăţirii rapide şi a dispreţului faţă de colectiv. Consideră funcţiie politice drept o platformă pentru a dezvolta această cultură. Desigur că nici în Spania politicienii nu sunt un exemplu de democraţie şi de indivizi în serviciul celor pe care îi reprezintă, dar poate că Spania a ştiut să profite de momentul său acum mai bine de 30 de ani (şi mai ales când a intrat în Uniunea Europeană), în timp ce România e în cădere liberă de 20 de ani.
Ieri, Băsescu a anunţat că apocalipsa va veni în 2009, aşa cum îşi intitula un ziar azi cronica (ca şi cum ar fi venit singră, picată din cer, fără vreo responsabilitate din partea gestionarilor politici). Ceea ce nu spune este că, în unele ţări precum România, apocalipsa cu care ne sperie Traian Băsescu este de mulţi ani ceva cotidian.
No hay comentarios:
Publicar un comentario