martes, 17 de febrero de 2009

76 aniversario de la represion de Talleres- Grivita/A76-a aniversare a grevei de la Atelierele Grivita

En un contexto parecido al actual, un dia como el de ayer, un 16 de febrero de 1933, los huelguistas encerrados en los talleres de CFR del barrio de Grivita de Bucarest fueron asaltados por el ejercito y la policia rumana, siendo asesinados 7 de ellos. De entre las fuerzas del gobierno murieron dos soldados y un guardia publico. Hubo multitud de heridos y detenidos. Armand Calinescu era entonces subsecretario de estado del ministerio del interior en el gobierno del rey Carol II, dirigido por Alexandru Vaida-Voievod. En este puesto supervisó las medidas contra el Partido Comunista Rumano y ordenó a las tropas la detención de sospechos de agitación tras la huelga minera de Lupeni en 1929 y no dudó en mandar disparar contra los manifestantes durante la huelga de Griviţa de 1933.

Es una de las matanzas historicas del gobierno rumano, quizas junto con la de campesinos de 1907 (descrita por Panait Istrati en su excelente libro "Los cardos del Baragan"), y la de los mineros en 1999, en Stoenesti (en el contexto de las denominadas mineriadas).

Como forma de enfrentar la crisis sobrevenida a finales de los años 20, el gobierno de Vaida-Voievod introdujo lo que se llamaba una "curbe de sacrificiu" (reducciones de salario en los sectores estatales), que creo bastante descontento social en una situacion de crisis economica que exigia sacrificios constantes, principalmente a los trabajadores y campesionos.

Los trabajadores de los talleres de CFR (la compañia estatal de ferrocarriles rumana) tenian mas motivos de enfado, ya que el 20 de enero la administracion les anuncio que no les pagaria los salarios a no ser que demostraran que habian pagado sus impuestos los ultimos tres años(evidentemente eso mismo no se exigio a los miembros del gobierno y sus amigos hombres de negocios).


El que decidio disparar: Armand Calinescu (se nota que no es obrero)

En 1932 se habia creado un sindicato rojo, comunista, frente al sindicato social democrata de linea moderada que hasta entonces representaba a los trabajadores. Estaba dirigido por Panait Bogatoiu y Constantin Doncea. El conflicto estallo en enero de 1933, liderado por un comite de fabrica, con los 700 trabajadores de los vagones, a los que se unieron despues mas de 3000. La huelga se extendio rapidamente por otras ciudades rumanas.

El ministro de Comunicaciones, Eduard Mirto, negocio en principio con los trabajadores, pero despreciando al sindicato comunista, solo pacto con el sindicato social democrata un aumento salarial y ayudas para pagar el alquiler. Sin embargo, la poca fe de los trabajadores en gobierno y sus representantes mantuvo la tension social. Asi que tras la reanudacion del trabajo, solo 200 trabajadores volvieron a su puesto, de entre 5000.


Constantin Doncea


El comite de fabrica voto continuar con las reivindicaciones, exigiendo ahora ayudas para las subidas de precio, un aumento del salario mayor y el reconocimiento del sindicato comunista como interlocutor. Dumitru Sparlea, dirigente del sindicato socialdemocrata, se desvinculo de esta movilizacion, y las autoridades rechazaron negociar unas reivindicaciones que consideraban politicas, y no laborales.

En el fondo estaba el terror de las clases dirigentes a los movimientos comunistas que, irremediablemente, atraian a los trabajadores locales que vivian en condiciones hasta entonces generalmente inhumanas. Por eso se atacaba a los sindicatos comunistas, en Rumania, en España, en Francia, acusandoles de agentes sovieticos, intentando desviar la atencion sobre las verdaderas causas de las revueltas a asuntos de politica exterior y antipatriotismo.

El 15 de febrero las autoridades procedieron a arrestar a los lideres del movimiento, entre los que estaban Panai Bogatoiu, Constantin Doncea y Gheorghe Ghoerghiu-Dej (este seria mas tarde el Presidente de la Republica Popular Rumana). Estos arrestos levantan mas los animos de los huelguistas, que se niegan a volver al trabajo y exijen su liberacion como portavoces del comite de huelga.

Gheorghiu-Dej en su juventud


El 16 de febrero por la mañana las tropas del gobierno rodean los talleres de CFR-Grivita, y tras un ultimatun y varios disparos de advertencia, despues de que la mitad de los obreros se entregaran, han asaltado los talleres y disparado contra los que dentro resistian. Hubo 7 muertos y casi 100 heridos.

Hubo mas de 1000 arrestados , de los que al final fueron acusados de organizadores y agitadores 380. Como durante la huelga el gobierno declaro estado de sitio, los trabajadores fueron juzgados por tribunales militares. Los obreros fueron tambien obligados a negar su vinculacion al partido comunista para ser readmitidos en CFR, y a llevar una identificacion como trabajadores de los talleres para evitar que entre ellos anden agitadores externos.

En fin, un episodio de lucha obrera como eran habituales en toda Europa en esas fechas, 1933, donde los gobiernos europeos intentaban mantener los privilegios de las familias de siempre y de los empresarios ante el empuje de las ideologias anticapitalistas representadas por el comunismo, el anarquismo (sobre todo en España) y el fascismo.

En Rumania el fascismo estaba representado por la Guardia de Hierro de Codreanu que, curiosamente, fue de los pocos movimientos politicos que condenaron el asalto de los talleres de CFR en Grivita contra los comunistas. Despues asesinarian a Armand Calinescu cuando era Primer Ministro durante la dictadura real de Carlos II, en 1938, como venganza por el asesinato de su lider, Corneliu Codreanu, ordenado por aquel.

La prensa burguesa intento contradictoriamente ocultar la vinculacion de los obreros con el comunismo y acusarle de comunista y antipatriota, segun les convenia, y siempre echo toda la responsabilidad de los hechos a sus exigencias tachadas de inaceptables. De hecho, la prensa de hoy en dia no ha mencionado el acontecimiento apenas.

http://es.wikipedia.org/wiki/Armand_C%C4%83linescu
http://ilariont.blogspot.com/2008/02/greva-de-la-atelierele-cfr-grivia-16.html

-------------------------------------------------------------------------------

Într-un context asemănător celui actual, într-o zi precum cea de ieri, 16 februarie 1933, greviştii încuiaţi în atelierele CFR Griviţa au fost asaltaţi de armata şi poliţia română, fiind asasinaţi 7 dintre ei. Dintre forţele guvernului au murit doi soldaţi şi un jandarm. Au fost mulţi răniţi şi arestaţi. Armand Călinescu era atunci subsecretar de stat în Ministerul de Interne al guvernului regelui Carol al II-lea, condus de Alexandru Vaida-Voievod. Din aceast post a supervizat măsurile împotriva Partidului Comunist Român şi a ordonat trupelor arestarea celor bănuiţi de agitarea spiritelor la finalul grevei de la Lupeni din 1929 şi nu a ezitat să ordone să se tragă în manifestanţi în timpul grevei de la Griviţa din 1933.

Este unul dintre măcelurile istorice ale guvernului român, poate alături de cel al ţăranilor din 1907 (descris de Panait Istrati în excelenta sa carte “Ciulinii Bărăganului”), şi de cel al minerilor, la Stoeneşti în 1999 (în contextul mineriadelor).

Ca măsură de a înfrunta criza survenită la finalul anilor ’20, guvernul Vaida-Voievod a introdus ceea ce se numea o “curbă de sacrificiu” (reduceri de salarii în sectorul de stat), ceea ce a creat destulă nemulţumire socială într-un context de criză economică ce cerea sacrificii constante, în principal din partea muncitorilor şi a ţăranilor.

Muncitorii de la atelierele Griviţa CFR (compania statală de căi ferate română) aveau şi mai multe motive de supărare, după ce, pe 20 ianuarie, administraţia i-a anunţat că nu le va mai plăti salariile până nu vor dovedi că şi-au plătit impozitele în ultimii tri ani (evident că acest lucru nu li se pretindea membrilor guvernului şi prietenilor săi, oamenii de afaceri).

În 1932 s-a creat un sindicat roşu, comunist, împotriva celui social-democrat moderat care până atunci reprezenta muncitorii. Era condus de Panait Bogătoiu şi de Constantin Doncea. Conflictul a izbucnit în ianuarie 1933, având în frunte un comitet de fabrică, cu 700 de muncitori de la secţia de vagoane, cărora li s-au adăugat apoi peste 3.000. Greva s-a extins rapid în alte oraşe româneşti.

Ministrul comunicaţiilor, Eduard Mirto, a negociat la început cu muncitorii, neluând în seamă sindicatul comunist, ci doar pe cel social-democrat, o creştere salarială şi ajutoare pentru plata chiriilor. Totuşi, bruma de încredere a muncitorilor în guvern şi în reprezentanţii săi a menţinut tensiunea socială. Aşa că, la reluarea lucrului, doar 200 dintre muncitori s-au întors la posturile lor, din cei 5.000.

Comitetul de fabrică a votat continuarea acţiunilor revendicative, cerând acum ajutoare pentru a suplini creşterea preţurilor, o creştere salarială mai mare şi recunoaşterea sindicatului comunist ca interlocutor. Dumitru Spârlea, şeful sindicatului social-democrat, s-a dezis de această mobilizare, iar autorităţile au refuzat să negocieze unele revendicări pe care le considerau politice, nu laborale.

În fond, era vorba despre teroarea claselor diriguitoare faţă de mişcările comuniste care, iremediabil, atrăgeau muncitorii care trăiau până atunci în condiţii inumane. De aceea erau atacate sindicatele comuniste în România, în Spania, în Franţa, fiind acuzate ca fiind de sorginte sovietică, încercând distragerea atenţei de la adevăratele cauze ale revoltelor spre probleme de politică externă şi antipatriotism.

Pe 15 februarie, autorităţile au procedat la arestarea liderilor mişcării, între aceştia Panait Bogătoiu, Constantin Doncea şi Gheorghe Gheorghiu-Dej (acesta va deveni mai târziu preşedintele Republicii Populare Române). Aceste arestări îi însufleţesc şi mai mult pe greviştii care refuză să se întoarcă la lucru şi cer eliberarea liderilor.

În dimineaţa zilei de 16 februarie, trupele guvernamentale înconjoară atelierele CFR-Griviţa şi, după un ultimatum şi focuri de avertisment, la capătul cărora jumătate dintre muncitori se vor preda, au luat cu asalt atelierele şi au tras în cei care rezistau înăuntru. S-au înregistrat 7 morţi şi 100 de răniţi.

S-au făcut mai mult de 1.000 de arestări, iar 380 dintre arestaţi au fost acuzaţi ca fiind organizatori ai grevei şi agitatori. Cum, pe durata grevei, guvernul a declarat starea de asediu, muncitorii au fost judecaţi de tribunale militare. Muncitorii au fost de asemenea obligaţi să nege legătura lor cu partidul comunist pentru a fi readmişi în CFR şi să poarte o legitimaţie pentru a se evita infiltrarea în rândurile lor a agitatorilor externi.

În fine,un episod al luptei muncitorilor aşa cum se obişnuia în toată Europa în acele vremuri, 1933, în care guvernele europene încercau să menţină privilegiile familiilor străvechi şi ale patronilor în faţa avântului ideologiilor anticapitaliste reprezentate de comunism, anarhism (mai ales în Spania) şi fascism.

În România fascismul era reprezentat de Garda de Fier a lui Codreanu care, curios, a fost una dintre puţinele mişcări politice care au condamnat intervenţia asupra atelierelor CFR Griviţa, împotriva comuniştilor. Apoi, legionarii l-au asasinat pe Armand Călinescu, prim-ministru în timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, în 1938, ca răzbunare pentru asasinarea liderului lor, Corneliu Codreanu, ordonată de Călinescu.

Presa burgheză a încercat, în mod contradictoriu, să ascundă legătura muncitorilor cu comunismul şi i-a acuzat ca fiind comunişti şi antipatrioţi, după cum îi convenea. De altfel, presa de azi abia a amintit de acest eveniment.

2 comentarios:

Luca dijo...

Muchos no querrán recordar estos sucesos, son más importantes los terribles hechos de que los pobrecitos aristócratas se quedaran sin sus "parcelitas" y marcharan humillados a exilios dorados en París, EE.UU. o, como en el caso de Bulgaria, a la España de Franco desde la que sin vergüenza alguna dirían defender la democracia en su país.

Lo que no me imaginaba es que los Legionarios se cargaran al que perpetró esa masacre, supongo que de algún modo tendrían que atraerse a la clase obrera.

A todo esto que encima van y les regalan de nuevo a esta gente TODO lo que les fue incautado para uso público, desde hectáreas de territorios hasta el famoso Castillo Bran.

Y mientras les roban en plena cara se ponen todos a esperar que la Virgencita de los milagros, más conocida como Unión Europea, les saque del abismo.

Allá ellos.

antonio dijo...

Con esto queda demostrado con qué celo custodian / destruyen los archivos los impresentables de turno. Allí estan las pruebas esperando que alguien las saque a la luz y que puedan ser contrastatdas con las versiones oficialistas que no oficiales.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...